În secolul al XVIII-lea, spațiul românesc era marcat de o diversitate de credințe și practici religioase, influențate de creștinismul ortodox, catolic și reformat, precum și de tradiții păgâne preexistente. Aceste credințe și practici se reflectau în mod deosebit în obiceiurile mortuare, care erau încărcate de simbolism și semnificație spirituală.
Ritualuri și pregătiri pentru trecerea în neființă
Când o persoană se apropia de sfârșitul vieții, familia și comunitatea se adunau pentru a-i oferi sprijin spiritual și emoțional. Preotul era chemat să administreze ultimele sacramente și să ofere mângâiere sufletească. În unele cazuri, se chema și un bocitor profesionist, care să jelească și să laude viața celui decedat.
După moarte, corpul era spălat și îmbrăcat în haine curate, adesea albe, simbolizând puritatea și trecerea într-o altă lume. În unele regiuni, se punea o monedă în gura defunctului, pentru a plăti „vamile” în lumea de dincolo. Corpul era apoi așezat pe un pat sau pe o masă, înconjurat de lumânări și flori, și vegheat de familie și prieteni.
Priveghiul și înmormântarea
Priveghiul, o perioadă de veghe și rugăciune, dura de obicei trei zile și trei nopți. În acest timp, se citeau rugăciuni, se cântau imnuri religioase și se povesteau întâmplări din viața celui decedat. Priveghiul era o ocazie pentru comunitate de a-și lua rămas bun și de a-și exprima condoleanțele familiei îndurerate.
În ziua înmormântării, corpul era transportat la biserică într-un sicriu, însoțit de un cortegiu funerar. Slujba religioasă era condusă de preot, care rostea rugăciuni pentru sufletul celui decedat și pentru mângâierea familiei. După slujbă, cortegiul se îndrepta spre cimitir, unde avea loc înhumarea.
Cimitirul și cultul morților
Cimitirele erau considerate locuri sacre, unde sufletele celor decedați se odihneau în așteptarea Judecății de Apoi. Mormintele erau îngrijite cu atenție, împodobite cu flori și lumânări, iar familiile se adunau periodic pentru a se ruga și a aduce ofrande celor dragi dispăruți.
Cultul morților era o parte importantă a vieții religioase în secolul al XVIII-lea. Se credea că sufletele celor decedați puteau interveni în viața celor vii, aducându-le noroc sau nenorocire. De aceea, era important să se mențină o relație bună cu cei dispăruți, prin rugăciuni, pomeni și alte ritualuri.
Credințe și superstiții legate de moarte
Moartea era înconjurată de numeroase credințe și superstiții, menite să protejeze familia și comunitatea de spiritele rele și să asigure o trecere lină în lumea de dincolo. Iată câteva dintre acestea:
- Oglinda din casa celui decedat era acoperită, pentru a împiedica sufletul să rămână prins în lumea celor vii.
- Se lăsau ferestrele și ușile deschise, pentru a permite sufletului să iasă din casă.
- Se arunca apă după cortegiul funerar, pentru a purifica locul și a alunga spiritele rele.
- Se organizau pomeni la anumite intervale de timp după moarte, pentru a hrăni sufletul celui decedat și a-i asigura odihna veșnică.
Știați că…?
- În unele regiuni, se punea un cocoș negru în sicriu, pentru a alunga spiritele rele.
- Se credea că dacă o pasăre cânta pe casă, cineva din familie va muri.
- În unele sate, se organizau „șezători” în cimitir, unde oamenii se adunau pentru a povesti și a-și aminti de cei dispăruți.
- În unele zone, se practica „bocitul cu foc”, un ritual în care se aruncau tizoni aprinși în aer, pentru a alunga spiritele rele și a purifica locul.
- În unele comunități, se obișnuia să se pună o cană cu apă și o bucată de pâine lângă mormânt, pentru a hrăni sufletul celui decedat.
