În secolul al XIV-lea, spațiul românesc era o regiune marcată de o diversitate culturală și religioasă bogată, unde credințele păgâne se împleteau cu creștinismul ortodox, influențat de tradițiile bizantine și slave. Această diversitate se reflecta și în obiceiurile mortuare, care îmbinau ritualuri străvechi cu practici creștine, într-un efort de a asigura trecerea lină a sufletului în lumea de dincolo.
Pregătirea trupului și priveghiul
Când o persoană murea, familia și comunitatea se adunau pentru a-i pregăti trupul pentru înmormântare. Corpul era spălat și îmbrăcat în haine curate, adesea albe, simbolizând puritatea și nevinovăția. În unele regiuni, se obișnuia ca femeile să plângă și să jelească moartea, în timp ce bărbații pregăteau sicriul și groapa.
Priveghiul, o practică străveche, avea loc în casa celui decedat sau în biserică, și dura de obicei trei zile și trei nopți. În acest timp, familia și prietenii se adunau pentru a veghea defunctul, a se ruga pentru sufletul său și a-și aminti de viața acestuia. Se cântau bocete și imnuri religioase, se spuneau povești și se împărtășeau amintiri. Priveghiul era un moment important de comuniune și solidaritate în fața morții, dar și o ocazie de a onora memoria celui plecat.
Înmormântarea și ritualurile funerare
Înmormântarea avea loc de obicei în a treia zi după moarte, conform tradiției creștine. Cortegiul funerar, condus de preot, purta sicriul la biserică pentru slujba de înmormântare. După slujbă, sicriul era dus la cimitir și îngropat, cu fața spre răsărit, în așteptarea învierii.
Ritualurile funerare variau în funcție de regiune și de statutul social al defunctului. În unele zone, se obișnuia să se pună în sicriu obiecte personale ale celui decedat, precum haine, bijuterii sau unelte, pentru a-l însoți în viața de apoi. În alte regiuni, se practicau ritualuri de purificare a locului unde murise persoana, pentru a alunga spiritele rele.
Pomenile și cultul morților
După înmormântare, familia și comunitatea continuau să-și amintească de cel decedat prin pomeni, mese ritualice organizate la anumite intervale de timp, precum 3, 9, 40 de zile sau un an de la moarte. Pomenile aveau rolul de a hrăni sufletul celui plecat și de a-i ajuta în călătoria sa spre lumea de dincolo.
Cultul morților era o componentă importantă a credințelor religioase din acea perioadă. Se credea că sufletele morților continuă să existe și să influențeze viața celor vii. De aceea, se obișnuia să se facă rugăciuni și ofrande pentru morți, pentru a le asigura bunăvoința și protecția.
Credințe și superstiții legate de moarte
În secolul al XIV-lea, moartea era înconjurată de numeroase credințe și superstiții. Se credea că sufletul părăsește trupul în momentul morții și că poate rătăci pe pământ timp de 40 de zile, înainte de a ajunge în lumea de dincolo. De aceea, se obișnuia să se lase o fereastră deschisă în casa celui decedat, pentru ca sufletul să poată ieși.
Se mai credea că morții pot reveni sub formă de strigoi sau moroi, spirite malefice care bântuie noaptea și fac rău celor vii. Pentru a-i împiedica să se întoarcă, se practicau diverse ritualuri, precum înfigerea unui cuțit în pământ deasupra mormântului sau așezarea unui obiect ascuțit în sicriu.
Știați că…?
- În unele regiuni, se obișnuia ca femeile să-și taie părul în semn de doliu după moartea soțului sau a unui membru al familiei apropiat.
- Se credea că oglinzile trebuie acoperite în casa celui decedat, pentru a împiedica sufletul să se reflecte în ele și să rămână captiv.
- În unele comunități, se obișnuia ca preotul să citească rugăciuni și să stropească cu apă sfințită casa celui decedat, pentru a o purifica și a alunga spiritele rele.
- Se credea că animalele, în special câinii și caii, pot simți prezența spiritelor și pot prevesti moartea.
- În unele zone, se obișnuia să se pună o monedă în gura celui decedat, pentru a plăti „vamile” în lumea de dincolo.
- Se credea că dacă o persoană murea într-o zi de sărbătoare religioasă, sufletul său ajungea direct în rai.
- Se obișnuia ca femeile să poarte doliu timp de un an după moartea soțului, timp în care nu aveau voie să se recăsătorească sau să participe la petreceri.
